Uneori, vindecarea nu înseamnă să te întorci la omul care ai fost înainte. Înseamnă să descoperi cine poți deveni după ceea ce ai trăit.**
Există experiențe în viață după care nu mai putem privi lumea cu aceiași ochi: o pierdere.,o boală, un accident, un divorț, o trădare, o relație abuzivă, moartea cuiva drag, o experiență care ne-a făcut să ne pierdem siguranța, încrederea sau imaginea despre noi înșine.
Uneori, ceea ce ne rănește nu este doar evenimentul în sine, ci faptul că el **sparge ceva în felul în care înțelegeam lumea**.
Credeam că oamenii pe care îi iubim nu ne vor răni. Credeam că, dacă muncim suficient, lucrurile vor merge bine. Credeam că suntem sănătoși și că mai avem timp. Credeam că știm cine suntem.
Apoi se întâmplă ceva. Și dintr-odată, viața pe care o cunoșteam pare făcută din cioburi.
Dar aici începe una dintre cele mai profunde întrebări ale psihologiei: “Ce se întâmplă cu omul după ce trece printr-o experiență care îi schimbă lumea?”
Uneori, apare ceea ce psihologii numesc ”creștere posttraumatică”.
Ce este, de fapt, creșterea posttraumatică?
Creșterea posttraumatică descrie schimbările psihologice pozitive și profunde care pot apărea după confruntarea cu o experiență de viață foarte dificilă.
Este o transformare care poate modifica felul în care omul se vede pe sine, îi vede pe ceilalți și înțelege viața.
Dar există o diferență esențială: creșterea posttraumatică nu înseamnă că trauma a fost „bună”.
Nu înseamnă că ceea ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple. Nu înseamnă că suferința a fost necesară. Și, mai ales, nu înseamnă că trebuie să găsești imediat „lecția” din ceea ce ai trăit.
Uneori, omul încă suferă și, în același timp, se schimbă. Poate încă să plângă și să fie mai puternic. Poate încă să îi fie dor și să fi învățat să trăiască altfel. Poate avea frică și, totușiDurerea și creșterea nu se exclud. Pot exista în același timp.
Nu trebuie să te întorci la cine ai fost
După o experiență traumatică, apare adesea dorința de a reveni la „normal”.
„Vreau să fiu din nou eu.”
Dar uneori întrebarea aceasta ascunde o așteptare imposibilă: “Cum să devii din nou omul de dinainte, când viața de dinainte nu mai există?”
Creșterea posttraumatică nu este o restaurare. Nu este despre a repara totul astfel încât să nu se mai vadă nicio urmă. Este despre **reconstrucție**. Iar reconstrucția poate crea ceva diferit.
Poate mai fragil în anumite locuri. Poate mai puternic în altele. Poate mai conștient.
Poate mai autentic. Poate că nu vei mai fi persoana care ai fost. Și poate că vindecarea nu constă în a încerca să devii din nou acea persoană.
Metafora vazei sparte
Imaginează-ți o vază frumoasă. O ții cu grijă în mâini, până într-o zi când îți scapă. Se sparge. Încerci să aduni toate bucățile. Le așezi pe masă și începi să cauți locul fiecăreia. Dar, chiar dacă reușești să o reconstruiești, ceva s-a schimbat. Poate rămân fisuri. Poate unele bucăți lipsesc. Poate forma nu mai este exact aceeași. Și atunci ai două posibilități. Poți petrece ani întregi încercând să ascunzi crăpăturile și să faci vaza să arate exact ca înainte. Sau poți accepta că **nu mai poți recupera obiectul de dinainte și poți începe să creezi ceva nou din ceea ce a rămas.**
Aceasta este una dintre imaginile care pot ajuta la înțelegerea creșterii posttraumatice. Nu este despre a nega ruptura. Este despre a nu lăsa ruptura să fie singura poveste despre noi.
Nu toate cioburile trebuie să dispară pentru ca ceva nou să poată fi frumos.**
Cele cinci direcții în care ne putem schimba
Cercetările asupra creșterii posttraumatice, asociate în special cu psihologii Richard Tedeschi și Lawrence Calhoun, au identificat mai multe domenii în care oamenii pot observa transformări după experiențe profund dificile.
1. Începem să apreciem altfel viața
Ceea ce înainte părea banal poate deveni extraordinar, o cafea băută în liniște, o dimineață fără durere, o conversație cu cineva drag, o plimbare, o zi obișnuită.
După ce ai simțit cât de repede se poate schimba viața, ”obișnuitul poate căpăta o valoare pe care înainte nu o vedeai.”
Poate începi să amâni mai puțin. Să spui mai des „te iubesc”. Să nu mai lași toate lucrurile importante pentru „cândva”. Și să înțelegi că viața nu este doar despre cât de mult putem realiza, ci și despre ”cât de prezent putem fi în ceea ce trăim”.
2. Relațiile pot deveni mai profunde
Suferința ne poate face să înțelegem altfel vulnerabilitatea umană. Poate devenim mai empatici. Mai atenți. Mai puțin interesați să avem dreptate și mai interesați să fim aproape.
Uneori, după ce trecem printr-o perioadă grea, descoperim cine rămâne. Și cine pleacă.
Descoperim că nu avem nevoie de foarte mulți oameni, ci de ”oameni în preajma cărora putem fi autentici”. Oameni cu care nu trebuie să ne prefacem că suntem bine. Oameni care pot sta lângă durerea noastră fără să încerce să o repare imediat.
Poate că una dintre cele mai importante forme de creștere este aceasta: ”să învățăm să lăsăm oamenii să ne vadă așa cum suntem.”
3. Apar noi posibilități
Uneori, o criză închide o ușă pe care eram convinși că trebuie să rămânem pentru totdeauna. O relație se termină. Un loc de muncă dispare. Un rol pe care l-am avut ani întregi nu mai există. Un plan de viață se destramă. La început, vedem doar pierderea.
Mai târziu, uneori, începem să vedem și spațiul nou creat. „Dacă nu mai vreau asta?” „Dacă pot încerca altceva?” „Dacă viața mea poate arăta diferit?”
Creșterea posttraumatică poate presupune tocmai această deschidere către noi direcții, interese, relații sau moduri de a trăi. Nu pentru că trecutul nu a contat. Ci pentru că trecutul nu trebuie să decidă singur tot viitorul
4. Ne descoperim resurse pe care nu știam că le avem
Există o formă de cunoaștere despre sine care nu apare în zilele ușoare. Apare când trebuie să supraviețuiești unei zile în care nu credeai că vei putea. Când descoperi că poți continua. Că poți cere ajutor. Că poți pune limite. Că poți spune „nu”. Că poți pleca. Că poți suporta o pierdere. Că poți începe din nou. Poate că nu devii invulnerabil. Dar începi să știi ceva foarte important:”Am trecut prin lucruri despre care credeam că mă vor distruge definitiv și sunt încă aici.”
Această conștientizare poate schimba profund relația cu propria persoană. Nu pentru că nu mai există vulnerabilitate, ci pentru că vulnerabilitatea nu mai este confundată cu neputința.
5. Căutăm un sens
Unele experiențe ne obligă să punem întrebări pe care înainte nu le formulam.
„Ce contează cu adevărat pentru mine?”
„Pentru ce vreau să trăiesc?”
„Ce fel de om vreau să fiu?”
„Ce nu mai vreau să pierd?”
„Ce vreau să las în urma mea?”
Pentru unii oameni, aceste întrebări au o dimensiune spirituală. Pentru alții, sensul se găsește în familie, în iubire, în profesie, în creativitate, în grijă față de ceilalți sau în contribuția pe care o pot aduce lumii.
Nu există un singur răspuns. Sensul nu este întotdeauna ceva ce găsești. Uneori este ceva ce construiești.
Creșterea nu înseamnă că rana nu mai doare
Aici este una dintre cele mai importante diferențe dintre creșterea posttraumatică și ideea simplistă de „a transforma răul în bine”.
Un om poate spune: „M-am schimbat enorm după ceea ce mi s-a întâmplat.”
Și, în aceeași perioadă, să aibă încă momente de tristețe. Să plângă. Să se teamă. Să aibă zile dificile. Să aibă nevoie de psihoterapie.
Vindecarea nu șterge trecutul. Și creșterea nu înseamnă că rana devine invizibilă. Înseamnă că rana nu mai ocupă întregul spațiu al identității.
Nu mai ești doar: „cea care a fost abandonată”, „cel care a pierdut”, „cea care s-a îmbolnăvit”, „cel care a fost trădat”, „cea care a trecut prin traumă”.
Începi să poți spune:
„Da, asta mi s-a întâmplat. Dar nu este tot ceea ce sunt.”
Cum îți poți da seama că începi să crești după o perioadă dificilă?
Poate observi că:
* nu mai accepți lucruri pe care înainte le tolerai;
* îți alegi mai atent oamenii din jur;
* începi să spui „nu” fără să te simți obligat să te justifici permanent;
* îți apreciezi mai mult timpul;
* îți asculți corpul și nevoile;
* îți permiți să fii vulnerabil;
* ai început să vezi posibilități acolo unde înainte vedeai doar pierdere;
* știi mai clar ce este important pentru tine;
* ai devenit mai empatic cu suferința celorlalți;
* nu mai simți nevoia să demonstrezi atât de mult cine ești;
* ai început să construiești o viață care seamănă mai mult cu tine.
Uneori, schimbarea nu este spectaculoasă. Nu există un moment în care te trezești și spui: „Gata. M-am vindecat.”
Este mai degrabă o schimbare tăcută. Într-o zi observi că reacționezi altfel. Că alegi altfel. Că nu mai alergi după aceleași lucruri. Că anumite persoane nu mai au aceeași putere asupra ta. Că ceea ce înainte părea esențial nu mai este. Și înțelegi că, fără să îți dai seama, ai devenit alt om.
Nu trebuie să găsești o lecție în fiecare suferință
Există și o capcană în discursul despre creșterea posttraumatică. Aceea de a transforma suferința într-o obligație de a deveni „mai bun”. „Tot ce ni se întâmplă are un scop.” „Trebuia să treci prin asta.” „Uite ce frumos te-a schimbat!
Uneori, astfel de afirmații pot răni. Pentru că omul care suferă nu are nevoie întotdeauna de o lecție. Uneori are nevoie doar ca durerea lui să fie recunoscută. Nu trebuie să fii recunoscător pentru traumă. Nu trebuie să găsești imediat sens. Nu trebuie să demonstrezi nimănui că ai devenit mai puternic. Și nu trebuie să transformi fiecare rană într-o poveste inspirațională. Creșterea autentică nu se naște din presiunea de a vedea ceva bun în rău. Se poate naște, în timp, din felul în care alegem să trăim cu ceea ce ni s-a întâmplat.
Poate că nu trebuie să repari vaza
Poate că aceasta este una dintre cele mai grele acceptări: nu putem întotdeauna să ne întoarcem la ceea ce am fost. Dar putem construi ceva nou. Cu ceea ce a rămas. Cu cicatricile. Cu experiența. Cu vulnerabilitatea. Cu oamenii pe care i-am pierdut și cu cei pe care i-am descoperit. Cu lucrurile pe care le-am înțeles prea târziu. Cu limitele pe care am învățat să le pun. Cu valorile pe care le-am descoperit. Cu curajul pe care nu știam că îl avem. Poate că vindecarea nu este despre a face vaza să arate ca înainte. Poate că este despre a privi toate bucățile de pe masă și a spune: „Nu mai pot face ceea ce a fost. Dar pot decide ce fac de aici înainte.
O întrebare pentru tine
Dacă ai trecut printr-o experiență care ți-a schimbat profund viața, încearcă să nu te întrebi doar: **„De ce mi s-a întâmplat asta?”** Uneori, această întrebare nu are un răspuns.
Încearcă și:
„Ce s-a schimbat în mine după ceea ce am trăit?”
„Ce am învățat despre mine?”
„Ce nu mai vreau să accept?”
„Ce a devenit important pentru mine?”
„Ce resurse am descoperit?”
„Ce fel de viață vreau să construiesc de acum înainte?”
Nu pentru a șterge trecutul, ci pentru a nu-i permite trecutului să fie singurul autor al viitorului tău.
Poate că aceasta este, în fond, creșterea posttraumatică: nu faptul că viața nu te-a mai putut sparge, ci faptul că, după ce te-ai spart, ai descoperit că poți construi ceva nou din tine.
Iar uneori, cele mai frumoase părți ale noastre nu apar în ciuda crăpăturilor, ci prin ele.
