Există fiice care au crescut cu sentimentul că trebuie să fie bune pentru ca mama lor să fie bine. Să nu o supere. Să nu o dezamăgească. Să nu plece prea departe. Să fie disponibile. Să înțeleagă. Să ierte. Să aibă grijă.

Și, uneori, să renunțe la ceea ce simt ele pentru a putea avea grijă de ceea ce simte mama.

La maturitate, aceste fiice pot deveni femei responsabile, atente la nevoile celorlalți, empatice și aparent foarte puternice. Dar în interior poate exista o întrebare care revine, uneori după zeci de ani:

”Dacă aleg ceea ce am eu nevoie, sunt o fiică rea?” Pentru unele femei, aceasta este una dintre cele mai greu de desprins urme ale unei relații cu o mamă cu trăsături narcisice.

Narcisismul matern nu arată întotdeauna la fel

Când vorbim despre o mamă narcisică, imaginea care apare cel mai ușor este aceea a unei femei dominatoare, preocupată de imagine, de succes și de admirația celorlalți. Dar narcisismul poate avea și o formă mult mai discretă.

Psihoterapeuta Stephanie M. Kriesberg descrie două stiluri de narcisism matern folosind o metaforă sugestivă: două arome diferite de înghețată, care au însă același ingredient de bază.

Ingredientul comun este o stimă de sine fragilă, susținută de o nesiguranță profundă și de dificultatea de a se raporta constant la nevoile emoționale ale copilului într-un mod empatic.

Una dintre forme este mai vizibilă. Cealaltă poate fi aproape invizibilă din exterior.

Mama narcisică grandioasă

Este mama care ocupă mult spațiu.Poate fi carismatică, sociabilă, sigură pe sine, preocupată de statut, succes, imagine și recunoaștere. Îi place să fie admirată și poate transforma cu ușurință realizările copilului într-o extensie a propriei imagini.

„Fiica mea este…” poate deveni, implicit, o continuare a lui „eu sunt…”.

Atunci când fiica își dezvoltă propria identitate, propriile opinii sau propriile alegeri, acestea pot fi trăite de mamă nu ca expresia firească a maturizării, ci ca o amenințare la adresa propriei poziții.

Pot apărea critică, răceală, devalorizare, furie sau retragerea afecțiunii.

Mesajul implicit poate deveni:

„Ești acceptată atât timp cât rămâi în acord cu imaginea pe care o am despre tine.”

Mama narcisică vulnerabilă

Uneori, fiica devine confidentă, mediator, îngrijitor sau chiar „salvator”. Nu pentru că și-a ales acest rol, ci pentru că l-a învățat. Iar când încearcă să iasă din el, poate apărea vinovăția.

„După tot ce a făcut pentru mine, cum să-i spun nu?”

Aceasta este una dintre întrebările care este poate mai greu de recunoscut. Nu pare neapărat dominantă. Uneori pare chiar opusul: fragilă, anxioasă, deprimată, neajutorată, nemulțumită de viață sau permanent copleșită. Și tocmai aici poate apărea o dinamică dificil de observat.

Fiica începe să simtă că trebuie să aibă grijă de mamă. Să o liniștească. Să o asculte. Să-i rezolve problemele. Să fie disponibilă. Să nu o lase singură. Să-i suporte schimbările de dispoziție.

Toate acestea pot ține o femeie adultă legată de un rol pe care nu l-a ales niciodată în mod conștient.

Când copilul devine responsabil pentru adult

Într-o relație sănătoasă, părintele este cel care are în primul rând responsabilitatea reglării și susținerii copilului. În anumite familii însă, rolurile se pot inversa. Copilul ajunge să observe foarte devreme starea emoțională a părintelui și să-și adapteze comportamentul în funcție de ea. Învață să citească tonul vocii, expresia feței, tăcerile, oftatul, retragerea, și începe să se întrebe:

”Ce trebuie să fac eu ca mama să fie bine?”

Această întrebare poate deveni, în timp, un mod de funcționare. La maturitate, femeia poate continua să monitorizeze emoțiile celor din jur, să anticipeze nevoile celorlalți și să se simtă responsabilă pentru starea lor.

Poate spune „da” când ar vrea să spună „nu”. Poate explica excesiv atunci când pune o limită. Poate simți vinovăție după ce se odihnește. Poate avea dificultăți în a cere ajutor. Și poate confunda iubirea cu responsabilitatea.

„Dacă mă desprind, o rănesc”

Una dintre cele mai dureroase dificultăți este că independența fiicei poate fi trăită de mamă ca abandon. Iar fiica poate învăța, la rândul ei, că autonomia ei provoacă suferință. Astfel, desprinderea firească a copilului devenit adult poate fi însoțită de un conflict interior:

„Am voie să-mi trăiesc viața dacă mama suferă din cauza asta?”

Răspunsul nu este întotdeauna simplu, mai ales atunci când între cele două există iubire reală. Pentru că o relație dificilă nu înseamnă neapărat o relație lipsită de iubire.

O fiică poate să-și iubească mama și, în același timp, să fie rănită de relația cu ea. Poate să înțeleagă de unde provin anumite comportamente ale mamei și, în același timp, să recunoască faptul că acestea au avut consecințe asupra ei.

Înțelegerea nu anulează durerea. Și nici iubirea nu anulează nevoia de limite.

Când criticul interior preia vocea trecutului

Uneori, mama nu mai trebuie să fie prezentă pentru ca fiica să continue să se judece.

Vocea critică poate fi deja interiorizată. „Nu faci suficient.” „Ești egoistă.” „Ai dezamăgit.” „Ar trebui să fii mai atentă.” „Cum poți să te gândești la tine?”

Aceste gânduri nu trebuie interpretate automat ca fiind „vocea mamei”. Ele pot reflecta însă mesaje relaționale repetate și modele de autocritică învățate de-a lungul timpului.

În psihoterapie, un obiectiv important poate fi tocmai separarea dintre: ceea ce simt eu acum și ccea ce am învățat cândva că ar trebui să simt.

ACT – Terapia prin Acceptare și Angajament – folosește conceptul de defuziune cognitivă pentru a crea această distanță.

Nu trebuie să convingem fiecare gând că este greșit. Putem începe prin a-l observa.

„Observ că am gândul că sunt egoistă.”

Este diferit de: „Sunt egoistă.”

În primul caz, gândul este observat. În al doilea, gândul devine identitate.

Uneori, vindecarea începe cu un gest foarte simplu: să lași jos ceea ce ai ținut prea mult

Imaginează-ți că ții un pix foarte strâns în palmă.

La început pare ușor. După câteva minute însă, mâna obosește. Așa poate fi și cu responsabilitatea emoțională pe care o purtăm pentru ceilalți.

O putem ține atât de mult timp, încât ajungem să credem că așa arată iubirea.

Exercițiul propus de Kriesberg pornește tocmai de la această imagine: strânge pixul în palmă și observă tensiunea. Apoi slăbește treptat strânsoarea.

Nu arunca pixul. Nu fugi de el. Doar nu-l mai strânge.

Poate că aceasta este și una dintre imaginile importante ale maturizării emoționale: nu este nevoie să încetezi să iubești pentru a înceta să porți.

Durerea unei relații care nu a fost niciodată ceea ce ai avut nevoie să fie.

Poate exista o formă particulară de doliu atunci când mama este prezentă fizic, dar relația emoțională pe care fiica și-ar fi dorit-o nu a fost niciodată posibilă în forma aceea.

Această experiență este asociată în literatura psihologică cu conceptul de pierdere ambiguă. Nu pierzi o persoană. Pierzi, poate, speranța că într-o zi relația va deveni ceea ce ai avut nevoie să fie. Și această renunțare poate fi dureroasă. Pentru că există încă o mamă. Există poate telefoane, aniversări, vizite, fotografii, amintiri. Dar poate exista și întrebarea:

„De ce nu am avut mama de care aveam nevoie?”

Aici poate apărea rușinea. „Poate sunt eu prea sensibilă.” „Poate cer prea mult.” „Poate alte fiice se descurcă mai bine.”

Autocompasiunea nu înseamnă să negi ceea ce s-a întâmplat și nici să transformi mama într-un personaj negativ. Înseamnă să poți privi propria experiență cu aceeași înțelegere cu care ai privi experiența unei persoane dragi.

Cine sunt eu când nu mai încerc să fiu fiica de care mama are nevoie?

Poate că aceasta este una dintre întrebările centrale ale reconstrucției.

Când o mare parte din energie a fost investită în a anticipa nevoile mamei, poate rămâne puțin spațiu pentru o întrebare aparent simplă:

„Dar eu ce vreau?” Nu ce este convenabil. Nu ce așteaptă ceilalți. Nu ce evită conflictul. Nu ce îi face pe ceilalți mulțumiți. Ci ce este important pentru mine? Ce valori vreau să-mi ghideze viața? Ce fel de relații vreau să construiesc? Ce fel de femeie vreau să fiu? Ce îmi face bine? Ce îmi aduce sens?

În ACT, explorarea valorilor are tocmai acest rol: nu să construiască o viață fără durere, ci să ajute omul să se orienteze către ceea ce contează pentru el chiar și atunci când apar emoții dificile.

Limitele nu sunt o pedeapsă

Pentru o fiică obișnuită să fie disponibilă, o limită poate părea inițial aproape ca un act de cruzime.

„Nu pot veni astăzi.”

„Nu vreau să discut despre asta.”

„Nu pot să mă ocup eu de problema aceasta.”

„Te sun mâine.”

„Nu sunt de acord.”

Sunt propoziții simple. Dar pentru cineva care a învățat că iubirea presupune disponibilitate permanentă, ele pot genera anxietate și vinovăție.

De aceea, limitele nu se construiesc întotdeauna printr-o mare confruntare.

Uneori încep cu un pas foarte mic. Să nu răspunzi imediat. Să refuzi o cerere. Să închei o conversație atunci când devine agresivă. Să păstrezi pentru tine o decizie care îți aparține. Să nu explici de zece ori un „nu”.

Asertivitatea nu înseamnă să devii rece. Înseamnă să poți rămâne în relație fără să te abandonezi pe tine.

Între iubire și autonomie există un spațiu. Poate că maturizarea nu presupune să alegi între: ”Îmi iubesc mama” și „Mă aleg pe mine.”

Poate că există și o a treia posibilitate: „Îmi iubesc mama, dar viața mea îmi aparține.”

Această propoziție poate fi greu de simțit înainte de a putea fi spusă.

Pentru unele femei, drumul către ea presupune psihoterapie, procesarea rușinii, înțelegerea tiparelor familiale, dezvoltarea asertivității și, uneori, redefinirea relației cu mama. Pentru altele, poate presupune o distanță mai mare. Nu există o singură formă corectă de relație între o fiică adultă și mama ei. Există însă întrebarea esențială: ”Cât din viața mea este construită în jurul încercării de a-i face bine celuilalt și cât este construită în jurul a ceea ce contează pentru mine?”

Poate că „recompunerea” nu înseamnă să devii o altă persoană. Poate înseamnă să te întorci, încet, către părțile din tine care au învățat să stea în umbră pentru ca altcineva să poată ocupa tot spațiul. Și să le întrebi, pentru prima dată: „Tu ce ai nevoie?”

Pentru reflecție

Poți sta câteva minute cu următoarele întrebări:

• Ce simt atunci când spun „nu” mamei mele?
• Ce cred că se va întâmpla dacă aleg ceea ce am eu nevoie?
• Pentru cine mă simt responsabilă emoțional?
• Cât de des confund iubirea cu sacrificiul?
• Ce parte din mine încă încearcă să demonstreze că este suficient de bună?
• Dacă vinovăția nu ar lua deciziile în locul meu, ce aș alege diferit?
• Ce valori aș vrea să-mi conducă viața dacă nu ar trebui să demonstrez nimic nimănui?

Nu toate răspunsurile trebuie găsite imediat. Uneori, primul pas nu este să schimbi relația cu mama. Este să începi să observi relația pe care ai învățat să o ai cu tine.

Ecou

Poți să-ți iubești mama fără să mai fii responsabilă pentru viața ei.
Poți să-i înțelegi rănile fără să le porți.
Și poți să-ți construiești propria viață fără ca acest lucru să însemne că ai încetat să fii fiica ei.

Share on Facebook