-Într-o zi te iubești , în alta nu te mai iubești!
-Ce se întâmplă?!
-Este normal să avem zile mai bune și mai puțin bune în ceea ce privește raportul cu noi înșine. Aceste suișuri și coborâșuri ale stimei de sine sunt utile și legitime. Ele ne informează despre reușita sau nereușita eforturilor noastre, despre nivelul de acceptare sau respingere socială. Aceste oscilații sunt dovada și rezultatul ajustării noastre la mediu, iar rezultatele patologice ar fi sistematicul (să ai fie numai păreri pozitive, fie numai negative despre tine și viața ta).
Modulațiile stimei de sine depind de ”alimentele” furnizate de viața cotidiană, dar două sunt mai importante: recunoașterea socială și sentimentul de eficiență personală.
Recunoașterea socială poate fi directă, manifestată prin semne de afecțiune sau stimă sau indirectă (caz în care vorbim de autorecunoaștere în referință cu idealurile de care consideri că te apropii sau nu).
Sentimentul de eficiență cântărește mai puțin și depinde în parte de recunoașterea socială. Să fii eficient și să ți se și confirme este la fel de important cu a fi pur și simplu. Dar acest sentiment de eficiență are și o oarecare autonomie față de recunoașterea socială: plăcerea de a cultiva ceva în grădină și de a consuma producția proprie, fără ca nimeni să vadă și să știe , este bună pentru stima de sine.
Recunoașterea și eficiența sunt necesare, dar eficiența/performanța fără recunoaștere duce la un soi de vid care însoțește succesul social: ”la ce bun să câștig atâția bani, dacă nu sunt iubit”, ” mi se spune că sunt inteligent, dar nu reușesc să am un job pe măsură”.
Felul în care fiecare se orientează spre o modalitate sau alta de a-și crește stima de sine (recunoaștere socială sau eficiența personală) este foarte important pentru starea de bine personală.
Surse (și erori) pentru stima de sine:
-ne focalizăm pe ce nu merge momentan și pierdem din vedere imaginea globală a noastră care cu siguranță e măcar mulțumitoare
– ne judecăm după criterii mult prea exigente, riguroase, astfel încât nu putem fi decât decepționați de noi. De aici nu mai este mult până la depresie, anxietate sau autocritică.
– ne comparăm pentru a ne liniști sau a ne devaloriza, nu pentru a învăța din ceea ce observăm
– ne întrebăm în permanență ce cred ceilalți despre noi. Și ne sabotăm răspunzând tot noi la aceste întrebări: ”Cum am jost? Jalnic!”
În concluzie, să te lași sedus de ”înclinațiile rele” poate oferi o plăcere paradoxală și mohorâtă, un obicei securizant de autoînfrângere .
Păi, e familiară, nu?
