Când setea de iubire creează miraje
Se spune că atunci când rătăcești prea mult printr-un deșert, ajungi să vezi miraje. Nu pentru că ești slab sau naiv, ci pentru că trupul — și mai ales sufletul — tânjește cu disperare după apă, după răcoare, după viață.
Așa se întâmplă uneori și cu iubirea.
Mai ales când am crescut cu lipsuri. Cu atingeri care au rănit în loc să aline, cu tăceri apăsătoare în loc de cuvinte calde. Când, în cele din urmă, apare un om care te vede, te ascultă, îți oferă gesturi blânde… sufletul tău tresare: „Asta trebuie să fie iubire”
Dar nu întotdeauna este.
Când nevoia ne păcălește
Un băiat care nu a simțit niciodată căldura reală a unei îmbrățișări se poate îndrăgosti de prima persoană care îl atinge cu tandrețe. Nu pentru că este „alesul”, ci pentru că atinge o rană veche.
O fată care a învățat că afecțiunea vine mereu la pachet cu vină sau rușine poate simți că e iubire atunci când cineva o mângâie fără intenție ascunsă.
Când ești flămând emoțional, orice gest de bunătate poate părea o promisiune.
Atracția născută din recunoaștere
Două persoane, fiecare cu traume asemănătoare, ajung să locuiască împreună sau să petreacă mult timp în același spațiu. Se înțeleg din priviri. Știu ce înseamnă o tăcere grea, o tresărire bruscă sau nevoia de spațiu. Nu au învățat ce înseamnă iubirea sănătoasă, dar știu cum se simte durerea.
Apropierea devine naturală. Gesturile devin intime, fără a fi neapărat romantice. Dar, în lipsa unor repere clare, unul dintre ei (sau amândoi) începe să creadă că e iubire. Că ceea ce simt e special. Că poate așa trebuie să fie.
Până într-o zi, când ceva nu se mai potrivește. Când o atingere nu mai pare firească. Când inima, care până atunci se agăța de speranță, devine neliniștită. Și apare întrebarea: Ce simt eu de fapt?
Înapoi la adevăr
Adevărul e simplu, dar greu de privit: nu orice conexiune profundă e iubire. Uneori e doar alinare. O oază între două pustietăți. Un miraj.
I-am spus odată cuiva: “Tu nu ești îndrăgostit de ea. Tu ești recunoscător că te-a văzut acolo unde nimeni n-a văzut nimic până acum. Și e minunat că s-a întâmplat asta. Dar nu-i iubire. E vindecare.”
Vindecarea nu cere o relație
Vindecarea nu are nevoie de o poveste de dragoste. Are nevoie de un spațiu sigur. De încredere, de prezență, de timp. Poate să înceapă în doi — dar drumul e mereu interior.
Dacă te-ai simțit vreodată atras de cineva doar pentru că îți oferea liniște…
Dacă te-ai simțit confuz când afecțiunea ți s-a părut dragoste…
Dacă ai simțit că te vindeci în brațele cuiva, dar ceva nu era complet autentic…
…atunci e posibil să fi văzut și tu un miraj.
Și nu e nimic greșit în asta. Mirajele apar doar atunci când suntem vii. Când căutăm. Când avem nevoie.
Important e să învățăm să bem apă adevărată. Să nu ne hrănim la nesfârșit din iluzii, oricât de frumoase ar fi.
În loc de concluzie
Când ne regăsim în cineva, când rănile noastre seamănă, când ne ținem unul altuia durerile cu grijă — se poate naște ceva profund. Dar haide să nu ne grăbim să-i spunem „iubire”.
Poate că e doar începutul.
Poate că e vindecare.
Poate că e nevoie.
Și e în regulă să fie doar atât!
Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru emoțiile tale. A le îngriji e o formă de curaj profund.
psihoterapeut: Botezatu Simona
