Lucrând împreună cu grupul meu pe tema rănii transmise din generație în generație, am observat cum, dincolo de povești și întrebări, plutește o tăcere colectivă: o credință nespusă, dar adânc înrădăcinată.Aceea că nu e bine să arăți că suferi. Că vulnerabilitatea e periculoasă. Că, dacă ești slab, devii o povară, un risc… sau chiar un trădător.
Această idee m-a însoțit mult timp, dar abia acum am început să o privesc cu ochi mai blânzi. Să o întreb: „De unde vii?”
Și mi-a venit în minte o ipoteză care m-a mișcat profund.
Moștenirea fricii de a trăda
Poate că această credință nu e a noastră.Poate că nu am învățat să ne ascundem durerea pentru că așa am ales, ci pentru că așa s-a supraviețuit.
Imaginați-vă bunicii sau străbunicii noștri – trăind în vremuri de război, de frică, de sărăcie, de opresiune. Trecând prin anchete, abuzuri, închisori. Uneori chinuiți să cedeze, să divulge, să trădeze.Iar cine plângea, cine ceda, cine arăta că suferă… devenea vulnerabil.Și vulnerabilitatea putea însemna pericol pentru ceilalți.
Așa s-a născut, probabil, această strategie de protecție colectivă:
„Nu arăta că suferi. Ține în tine. Fii tare. Dacă ești slab, trădezi.”
O regulă nespusă, dar transmisă subtil, din priviri, din atitudini, din replici tăioase:
„Nu mai plânge.”„Nu te plânge.”„Fii tare, că viața nu te iartă.”
Și uite-așa, am învățat să purtăm armuri.Am moștenit tăcerea în fața durerii ca pe un scut sfânt.
Trauma se transmite, dar și iubirea poate
Azi, nu mai suntem anchetați în beciuri, dar încă ne ascundem lacrimile în baie.Nu mai avem boieri sau torționari, dar avem deadline-uri, eșecuri, divorțuri, rușini.Și totuși, ne e rușine să spunem „mi-e greu.”Ne e teamă să părem slabi.Să cerem ajutor.Să fim văzuți în fragilitatea noastră.
Adevărul e că rana nespusă nu dispare – se transformă în obicei, în reacție, în tăcere între oameni.Dar vestea bună este că:
Trauma se transmite. Dar și vindecarea. Și iubirea. Și curajul de a simți.
Poate că e timpul să ne întrebăm: Chiar mai e nevoie să ne protejăm așa? Mai e valabilă această credință?
Cum schimbăm această moștenire tăcută?
Nu cu forța. Nu cu vinovăție.Ci cu pași mici, dar intenționați:
1. O recunoaștem
Spunem pe nume acestei voci:
„Am învățat că a arăta durerea e rușinos sau periculos.”Adevărul, spus sincer, deschide drumul spre libertate.
2. O înțelegem cu compasiune
Nu ne înfuriem pe strămoșii noștri. Ei au făcut ce au știut ca să supraviețuiască.Dar noi putem face altfel, pentru că trăim într-o lume cu mai mult spațiu pentru emoție, pentru autenticitate.
3. Ne dăm voie să fim vulnerabili în siguranță
Nu în fața oricui, dar măcar în cercurile de încredere.În familie, în terapie, în grupuri ca al nostru.
Când cineva spune:
„Și eu simt asta.”„Și mie mi-e greu.”„Și eu plâng uneori.”… se întâmplă o ruptură în lanțul moștenirii. O deschidere.
4. Rescriem povestea
A arăta durerea nu e trădare. A cere ajutor nu e slăbiciune. A simți nu e pericol, ci umanitate curajoasă.
Ce alegem să transmitem mai departe?
Poate că noi suntem prima generație care poate spune:
„Nu mai trebuie să suferi singur.”„Poți să simți și să fii iubit.”„Poți să cazi și să fii ținut.”
Poate că suntem puntea dintre durerea tăcută a celor dinainte și vindecarea blândă a celor ce vin.
Poate că nu mai e nevoie să ne fie rușine de lacrimi.Poate că putem fi și fragili, și demni.
Și poate că, prin curajul de a simți și a fi sinceri, nu trădăm pe nimeni —ci, dimpotrivă, onorăm tot ce au trăit ei, făcând ceva diferit.
Cu blândețe,
un suflet care încearcă să transforme rana în pod între generații,
Botezatu (Baron) Simona
